Suntem oameni, rănim și suntem răniți.
În spațiul dintre tine și celălalt se duc uneori cele mai grele lupte de putere. La capătul lor este deconectarea - o ușă închisă care împarte lumea în două. Aparent, și “vina” la doi. Pe terenul ăsta, începi și măsori vina de o parte și de alta și, inevitabil, îți vezi propria durere mai mare și mai legitimă. La celălalt capăt al relației, lucrurile se văd invers, și asta pentru că în lumea asta interioară (deci subiectivă) unitatea de măsură nu e niciodată aceeași de la un om la altul.
La finalul zilei, se face o triere, ca la camera de gardă. Suferința unuia ajunge să fie tratată cu prioritate. Poate doar de data asta ești tu cel care intră primul, poate ești primul de fiecare dată. Așa că îți iei spațiu ca să simți ce ai de simțit până la capăt. Din prudență, te distanțezi emoțional (iar uneori) și fizic de celălalt pentru că nu vrei să îți mai apese rana sau să-ți toarne spirt pe ea.
Ți se pare că durerea e doar la tine, iar celălalt e de vină pentru ea - deci trebuie să plătească. Cel mai probabil îl aștepți să repare, din spatele ușii închise chiar de tine. Te uiți prin gaura cheii și vânezi semne care să te reasigure ca sunteți bine.
Dacă ești cel care a rănit, te retragi sau îți asumi că ai greșit. Încerci să repari, adică faci lucruri care să îi readucă încrederea în relație. Ești cel care așteaptă dincolo de ușă.
Și, totuși, ce se întâmplă cu relația în timpul ăsta? dinamica de cuplu e mai complexă decât “unul l-a rănit pe celălalt”. De cele mai multe ori rănile sunt simultane și se alimentează reciproc una pe alta.
Și atunci, cum faci să rămâi prezent în relație, în timp ce și rănile tale sângerează?
Atunci când e vorba de răni emoționale nu trebuie făcută o triere, ca la camera de gardă. Rănile pot fi oblojite simultan, fără ca unul să fie lăsat să aștepte în spatele ușii închise.Un teren în care spui și tu și celălalt ce vă doare, vă pansați rănile unul altuia și vă asumați schimbări pentru binele relației. De data asta, amândoi sunteți de aceeași parte a ușii.
Ca în orice vindecare, mai întâi trebuie să înțelegi care e sursa durerii. Rareori vindeci ceva ce nu înțelegi Așa că trebuie să sapi până ajungi la rana emoțională ca să îi poți da un nume. Este respingere? Abandon? Umilire sau trădare? Nedreptate?
Nu poți trata durerea celuilalt folosind aceleași remedii cu care te faci tu bine, din simplul motiv că rănile sunt diferite. Și atunci, dacă te întrebi cum îl poți ajuta, cel mai probabil răspunsul îl găsești chiar la el: “Ce pot să fac/cum să te reasigur ca să potolesc vocea aia care îți spune că nu ești în siguranță în relație?”. Poate că e o listă cu lucruri care îl fac să se simtă iubit, poate e o discuție onestă care duce la schimbări în bine. Oricum ar fi, ajungi să îi vorbești pe “limba lui”, într-un limbaj al iubirii pe care să îl înțeleagă.
Indiferent ce alegi să faci ca să repari, cel mai probabil relația e fragilă o vreme, iar incertitudinea asta e greu de dus, mai ales în relațiile în care ai o miză emoțională. Să nu știi în ce ape te scalzi aduce multă confuzie. Pe de altă parte, să ajungi să tolerezi confuzia, știind că e temporară și rezolvabilă, e o super-putere în vremurile pe care le trăim.
O relație nu o repari din spatele ușii.. Nu poți fi și prudent și conectat emoțional cu celălalt, în același timp. Când ești cu totul în relație îți asumi riscuri. Te apropii de celălalt măcar cu jumătate de pas și, mai ales, faci lucruri de care îți e frică. Fix lucrurile care te fac vulnerabil în fața celuilalt, dându-i votul de încredere că povestea se poate rescrie fără răni în plus.
Să deschizi ușa ca să te întorci pe terenul unde ai fost dezamăgit e, cumva, contrar instinctului de supravițuire și știm că instinctul preia controlul când ne simțim în pericol.
În același timp, problemele din relație se rezolvă ÎN relație. Împreună, de aceeași parte e a ușii.