• Anca Blaga

Urmărit(or) în ape tulburi.


Suntem oameni, rănim sau suntem răniți.


În spațiul dintre tine și celălalt e un dans al nevoilor și al deconectării în care e dificil să separi lucrurile - unde începe și unde se termină “vina” fiecăruia. Nu există un arbitru care să țină scorul. Pe terenul ăsta, începi și măsori vina de o parte și de alta și, inevitabil, îți vezi propria durere mai mare și mai legitimă. La celălalt capăt al relației, lucrurile se văd invers, și asta pentru că în forul interior unitatea de măsură nu e niciodată aceeași de la un om la altul.

La finalul zilei, unul cedează. Se face o triere, ca la camera de gardă. Poate doar de data asta ești tu cel care intră primul, poate ești primul de fiecare dată. Una dintre răni ajunge să aibă prioritate și atunci toată energia cuplului se reorganizează:

unul este rănit, își ia spațiu ca să simtă ce are de simțit până la capăt, păstrează distanța emoțională de celălalt. În plus, pentru că încrederea a fost zdruncinată, începe să fie prudent - pentru că nu își permite să pună rană pe rană, în caz că se întâmplă din nou. Se retrage într-un spațiu în care se simte în siguranță, închide ușa - metaforic vorbind.


celălalt se retrage sau își asumă că a greșit, vine spre el/ea cu părere de rău. Încearcă să repare, adică face lucruri ca să îi liniștească celuilalt vocea care e prietenă cu neîncrederea. Este cel care așteaptă dincolo de ușă.

Dar ce se întâmplă cu relația, atunci când unul stă pe loc și celălalt e în energia asta a reparării? Cum rămâi prezent în relație, păstrând în același timp și realitatea propriei dureri, care are nevoie de timp să se vindece?


Când vii cu un mindset în care durerea e doar la tine, iar celălalt e de vină pentru ea - deci trebuie să plătească - cel mai probabil îl aștepți, din spatele ușii închise, să repare. Te uiți prin gaura cheii și vânezi semne care să te reasigure ca sunteți bine. Că repară relația.


Dar dinamica de cuplu e mai complexă decât “unul l-a rănit pe celălalt”. De cele mai multe ori rănile sunt simultane și se alimentează reciproc una pe alta. Piatra aia din pantoful relației nu a băgat-o unul singur, a fost băgată de amândoi. Iar responsabilitatea de a o scoate de acolo este a amândurora. În plus, suferința e tot timpul o interpretare subiectivă a ceea ce ni se întâmplă, în funcție de istoria personală.


Poate că acțiunile prin care refacem încrederea nu ar trebui să fie consecutive - ne ocupăm de rana mea acum, facem lucruri care să mă reasigure pe mine prima dată și apoi ne ocupăm de a ta, ci simultane. 

Creăm un teren comun în care să se audă vocea fiecăruia.

Un teren în care fiecare spune ce îl doare, își pansează propria rană și pe a celuilalt, își asumă schimbări pentru binele relației și este tolerant cu nevoia celuilalt de a simți durerea până la capăt. De data asta, amândoi sunt de aceeași parte a ușii. Dispare și dinamica asta în care unul este urmăritor - ca să repare - și celălalt urmărit - ca să accepte repararea relației. Mișcarea se transformă într-un dans, în care fiecare face pași și înainte, și înapoi.


Care este rana emoțională?

Rareori vindeci ceva ce nu înțelegi. Așa că trebuie să sapi până ajungi la sursa durerii ca să îi poți da un nume. Este respingere? Abandon? Umilire sau trădare? Nedreptate?


Nu poți trata durerea celuilalt folosind aceleași remedii cu care te faci tu bine, din simplul motiv că rănile sunt diferite. Și atunci, răspunsul legat de cum îl poți sprijini pe celălalt îl găsești chiar la el, ca să poți să îi “vorbești” într-un limbaj al iubirii pe care să îl înțeleagă. “Ce pot să fac/cum să te reasigur ca să potolesc vocea aia care îți spune că nu ești în siguranță în relație?”


Indiferent ce face celălalt ca să repare, siguranța și încrederea în relație sunt instabile, pentru o vreme. Iar dansul ăsta în doi continuă tocmai ca să reconstruiască podul între unul și altul. Incertitudinea e greu de dus mai ales în relațiile în care avem o miză emoțională. Nu ne place că nu știm cum stau lucrurile exact, e ca și cum am citi o hartă invers.

O relație nu o repari din spatele ușii. Nu poți fi și prudent și conectat emoțional cu celălalt, în același timp. Când ești cu totul în relație îți asumi riscuri. Fiecare vine spre celălalt și face lucruri de care îi e frică. Este o vulnerabilitate asumată să te întorci pe terenul unde ai fost “faultat” ca să plantezi semințe de iubire. E, cumva, contrar instinctului de supravițuire și știm că asta primează când ne simțim în pericol. În același timp, nicio grădină nu s-a format cu răsaduri aruncate de la balcon.

Problemele din relație se rezolvă în relație. Împreună.




Contact

Follow

  • Facebook
  • Linkedin