** extras din episodul 2 al podcastului DOI. Pentru a asculta episodul mergi la secțiunea podcast.
“Mama tot timpul îmi spunea: termină, am încheiat aici, nu mai avem ce discuta, așa că plângeam foarte mult, plâns care ducea la - de ce plângi, nu mai plânge atâta, tot timpul plângi, ești o mimoză și o smiorcăită” - spune Lori, una dintre invitatele podcastului DOI.
Conflictul aluneca, într-un final, în tăcerea apăsătoare a părinților, pe care o simțea ca un bolovan. Din “stai în banca ta” copilul de 11 ani înțelegea să se închidă în camera ei ca să înghită cuvintele pe care nu le-a zis. Tensiunea era prea mare ca să le mai zică mai târziu, așa că îi rămâneau blocate în gât. Povestea pe care și-o spunea era că un conflict nu duce niciodată la ceva bun, așa că trebuie să renunțe la ce e important pentru ea ca să nu creeze tensiuni.
Când ești mic supraviețuirea ta depinde, mai ales, de relația cu mama. În momentul în care nu te simți acceptată de ea, sau vezi că iubirea și atenția ei sunt condiționate, alegi să renunți la ce e important pentru tine, să ignori ceea ce simți și începi să te comporți cum înțelegi că are ea nevoie să o faci, spune Alexandra Irod, psihoterapeutul invitat în episodul 2.
Asocierea între confruntare și respingere, pe care Lori a făcut-o constant și inconștient, timp de mai mulți ani, s-a transformat în automatism în viața de adult, mai ales în relația de cuplu. Credința că o confruntare trebuie evitată, cu orice preț, ca să nu mai simtă durere ca atunci când era copil, a intrat pe pilot automat, mai ales atunci când partenerul avea nevoie de spațiu, după o ceartă. Îi era greu să îi lase spațiu, crezând că asta înseamnă retragerea iubirii și ruperea relației, așa că forța împăcarea.
Atunci când nu primești o reacție, creierul tău e configurat să protesteze. Fie te deconectezi și te retragi, fie lupți pentru a obține recunoaștere și apreciere, devenind critic și ostil. Deși nevoia e de apropiere, alegi strategii prin care obții exact inversul apropierii. În cartea sa, Hold me tight, Sue Johnson numește asta protestul Polka.
Din perspectiva atașamentului, ceea ce te doare nu este conflictul în sine, ci distanța emoțională, înstrăinarea. Disponibilitatea emoțională a celuilalt este vitală pentru creierul tău social și pentru supraviețuire. Ea se construiește în jurul întrebărilor: Mă pot baza pe tine? Vei răspunde blând și cu grijă vulnerabilităților mele? Sunt important pentru tine?
Legătura fizică și emoțională dintre un copil și un adult semnificativ din viața lui (care, de regulă, este mama) se numește atașament.
Copilul cu atașament securizant e încrezător legat de disponibilitatea și reactivitatea adultului, se simte protejat în relație. În schimb, copilului cu atașament evitant îi lipsește siguranța în ceea ce privește disponibilitatea persoanei de care este atașat. Se așteaptă ca dorințele lui să fie ignorate sau refuzate. Astfel, cu timpul, copilul învață să-și reprime exprimarea nevoilor și a emoțiilor, ca mecanism de apărare la respingerea adultului și să evite relația.
Dacă ai avut un atașament evitant, o dată devenit adult vei cauta inconștient un partener care să iți confirme propriile convingeri din copilarie: nu sunt important pentru tine/ nu sunt suficient de bun/ nu merit iubire. Trăiești prezentul prin drama trecutului, cu frici și răni emoționale care îți îngreunează împăcarea.
Cătălin, un alt invitat la DOI, spune că în familia lui nu au degenerat niciodată lucrurile, iar asta nu înseamnă neapărat că a fost bine. Își amintește că, atunci când strica ceva prin casă, primul gând era să repare repede ca să ascundă urmele de părinții lui. Nu suporta reproșurile, îi venea să intre în pământ de rușine, așa că, pentru el, repararea însemna să evite confruntarea.
Despre el, adult, spune că se simte mai degrabă nesigur în relații. Dacă el crede că ceea ce urmează să spună ar putea să fie interpretat de celălalt ca fiind critic sau nociv preferă, pe cât posibil, să nu se mai exprime. „I’m an introvert, I’m just holding space” e felul în care el se uită la dinamica de cuplu în momentele tensionate: mă retrag, cu toate fricile, cu toate nevoile mele și îți las ție spațiu să te exprimi cu tot ceea ce ai tu de spus acolo.
Cum se simte el la capătul unei conversații dificile? Singur, fierbând în suc propriu, fără să ajungă să aibă o conversație onestă despre ceea ce l-a deranjat. Spune că e un maestru în scenarită, și, pe lângă ce n-a exprimat, mai sunt două-trei volume despre ceea ce crede că ar gândi celălalt despre el dar nu a pus în cuvinte.
Evitarea asta se joacă pe terenul neincrederii plantate în copilărie cum că dorințele sau nevoile nu îi vor fi luate în seamă. Prudența e pe un ton mai sus decât deschiderea în relație. Frica de conflict mai puternică decât încrederea de a-l naviga cu înțelepciune. Preocuparea pentru binele celorlalți mai acaparatoare decât grija pentru sine.
Studiile Institutului Gottman au arătat ca 80% dintre cei care se închid în ei sunt bărbați. Din punct de vedere al evoluției, bărbații sunt mult mai bine echipați pentru a detecta amenințările și potențialele pericole. Pericole înainte însemnau animalele sălbatice, pe cale să atace. Vremurile s-au schimbat, dar reflexul de luptă încă există, structural vorbind, și s-a transferat în terenul relațiilor, atunci când apar probleme.
În cultura noastră, a fi puternic înseamnă, de cele mai multe ori, să nu-ti arăți emoțile și să eviți situațiile care te-ar putea aduce într-o zonă de vulnerabilitate. Să reduci cât poți de mult riscurile și să rămâi vigilent.
Însă, iubirea fără risc, zice Esther Perel, nu e posibilă. Nu poti anihila, selectiv, doar emoțiile grele, anihilezi manifestarea ta cu totul, inclusiv sursele de iubire către celălalt. Iubirea înseamnă (și) vulnerabilitate.
Inițierea împăcării, spune psihoterapeutul Alexandra Irod, este direct proporțională cu măsura în care poți fi vulnerabil. Sunt clienți care îi spun că nu vor să deschidă discuția cu celălalt de teamă să nu fie respinși sau de teamă să nu se folosească de vulnerabilitatea lor ca să îi rănească mai tare. Mai spun și că cel care face primul pas e slab. „E o luptă de putere cu sumă nulă”, continuă tot ea, în care cineva câștigă și cineva pierde.Partea bună e că tiparele cu care întri în relație pot fi schimbate. Iar cel mai bun loc unde poți face asta e chiar în relație. Traiul în doi, mai ales când sunt subiecte în dezacord cu celălalt, nu îl simți ca pe o stare de fericire, spune Alexandra Irod, pentru că relația îți pune tot felul de oglinzi. Ceea ce vezi nu e chiar binele la care te-ai gândit tu, așa că celălalt devine inamic sau persecutor.
Miza emoțională pe care o ai în relație te blochează și mai tare în propriul adevăr, așa încât gândești doar în termeni de alb și negru când ești în conflict - ori e ca tine, ori e ca mine.
Dar împăcarea înseamnă (și) să permiți polarităților să coexiste - adevărul tău nu îl exclude pe al celuilalt. De prea puține ori pui energie să construiești pe terenul ăsta comun. În plus, dacă te simți rănit, asta nu înseamnă că nu mai există și bine în relație, deci poți să găsești o formă să nu fugi de ea. Dacă ești dezamăgit, asta nu înseamnă că nu mai simți iubire sau că nu o mai poți manifesta. Ceea ce devine de nesuportat nu e neapărat suferința din “aici și acum” ci felul în care ea se combină cu dureri mai vechi care se activează acum. Cu cât sunt mai familiare și mai repetitive, începând cu copilăria timpurie, cu atât reacționezi dintr-o zonă de neputință, copleșire sau chiar panică și nu din structurile tale sănătoase, de adult.
O relație e ca un pantof în care mai intră din când în când câte o piatră. Uneori te doare mai tare, mai ales dacă s-a așezat sub o rană mai veche. Nu arunci pantoful ca să scapi de durere. Poate mergi puțin pe varfuri sau calci într-o parte, poate te oprești și-l scoți o vreme din picior. Poate și după ce iese, încă mai doare, până se reobișnuieste piciorul cu mersul.Iar gândul care te poate duce spre împăcare, după un moment de tensiune, este că, tocmai pentru că știi că fiecare are istoria lui de frici și de răni, înțelegi că piatra din pantoful tău nu a fost pusă de celălalt.