• Anca Blaga

Dansul furiei, Harriet Lerner (partea 1)



“Furia noastră ne poate transmite că nu ne ocupăm de un aspect emoțional important al vieții noastre sau că într-una din relațiile noastre este compromisă o parte prea mare din sinele nostru - credințe, valori, dorințe sau ambiții. Furia poate fi semnalul că facem și dăm mai mult decât am vrea. Sau ne poate avertiza că alții fac prea mult pentru noi, în detrimentul propriei noastre competențe și creșteri”.



Femeile au fost și încă mai sunt descurajate să își recunoască și să își exprime direct furia, pentru că “nu se cade”. Tabu-ul este atât de impregnat în istoria colectivă încât nu este ușor nici să știm că suntem furioase.


“De ce m-am înfuriat, de fapt? Care e problema și a cui e? Cum pot învăța să îmi exprim furia așa încât să nu mă simt neajutorată și neputincioasă? Când sunt furioasă, cum pot să îmi comunic clar poziția, fără a deveni defensivă sau fără a ataca? Ce risc să pierd dacă mă exprim mai clar și mai asertiv?”


Furia este o emoție legitimă, firească și, pentru că semnalează o problemă, de multe ori este inevitabilă în relație. Exprimarea violentă a furiei, însă, nu doar că nu rezolvă problema, ba chiar o intensifică.


La un capăt al spectrului furiei sunt femeile “cumsecade”, care evită conflictul și ignoră propria furie pentru a proteja relația. Cel mai adesea sunt deconectate de propriul bine, nu au o poziție clară privind propriile nevoi și nu au încredere că pot exprima ceea ce simt și gândesc fără să piardă iubirea și aprecierea celuilalt sau să piardă relația. Cu cât reprimă mai mult impulsul de a-și afirma sinele, cu atât tensiunea crește până în punctul în care explodează și, astfel, li se confirmă cele mai mari temeri: că furia este într-adevăr “irațională” și “distructivă”.


Deși nu se pricep să simtă furie, ele “compensează” simțind, din plin, vinovăție. Atunci când se simt vinovate că nu dau sau nu fac destul pentru ceilalți este puțin probabil să se supere pentru că nu primesc destul. Mânia și vinovăția nu se întâmplă în sincron. Altfel zis, culpabilitatea este o mască perfectă pentru deconectarea de sine. Să ai curajul să dai vina la o parte și să te uiți la propria furie, pe care o tot ignori, înseamnă să pui sub semnul întrebării ce este corect și adecvat pentru propria viață.


Femeile cumsecade sunt valorizate de societate, pentru că, istoric vorbind, rolul lor s-a dezvoltat mult în legătură cu grija pentru ceilalți, să se facă plăcute, să protejeze, să aplaneze conflictele protejând relația. Dar, la finalul zilei, payoff-ul pentru această recunoaștere este propria deconectare de ele însele, care le afectează toate aspectele vieții emoționale și profesionale.


La celălalt capăt sunt “scorpiile”, care nu se feresc să se înfurie și să își afirme dezacordul. Problema aici e că, deși furia e legitimă, modul în care este pusă în act e complet ineficient - critică, îi învinovățesc pe ceilalți, vor să schimbe lucruri care nu sunt în controlul lor. Confruntarea se transformă într-o spirală care se duce tot mai jos, și, pe măsură ce se intensifică, pierde orice șansă reală de a rezolva problema constructiv.


Femeile blocate în exprimări ineficiente ale furiei suferă la fel de mult ca și cele care nu îndrăznesc să își recunoască propria furie sau să o manifeste.


Harriet aduce în carte secvențe din intervențiile terapeutice din cabinetul ei, pe care le subtitrează psihologic, pentru a-i ajuta pe cititori să înțeleagă că furia, în sine, folosită eficient nu este distructivă. Ba, mai mult, prin poveștile de viață atât de reale, cu care e ușor să te identifici, te ghidează să folosești furia ca pe un instrument al schimbării încât să ajungi, treptat și cu răbdare, să creezi noi forme de interacțiune în relațiile semnificative.




56 views

Contact

Follow

  • Facebook
  • Linkedin